Răceala aliaţilor occidentali faţă de demersurile lui Antonescu l-a determinat pe acesta să-şi îndrepte speranţele pentru rezolvarea unei ieşiri cu faţa curată a României din război, spre canalul diplomatic de la Stokholm. Aici au început în cursul lunii august noi tratative pentru stabilirea unei Convenţii de armistiţiu care să dea o bază legală acţiunii de ieşire a României din războiul împotriva Aliaţilor şi care să garanteze unitatea şi independenţa statului român după terminarea războiului. Antonescu era hotărât ca până la găsirea celei mai bune formule de armistiţiu să reziste pe linia Vrancea-Nămoloasa- Galaţi(82).
În dimineaţa zilei de 23 august, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Acesta ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kollontay, şi dacă Moscova menţinea condiţiile admise la 29 mai şi 2 iunie, să se aleagă locul şi data începerii negocierilor. Mareşalul Antonescu era gata să retragă, dacă se va considera acest act ca o necesitate pentru a favoriza condiţii mai bune, şi va da mână liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistiţiul(83). Când curierul a ajuns la Stockholm, la 24 august, era însă prea târziu.
Deci mareşalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistiţiu în seara de 22 august, după ce a văzut pe cei doi şefi ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi probabil în raport cu informaţiile venite de pe front în cursul serii. Dar acest armistiţiu era în funcţie de menţinerea condiţiilor deja acceptate de Rusia şi care erau:
1). Guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României; în cazul că guvernul german refuză să-şi retragă trupele, armata română va lupta alături de armatele ruse contra trupelor germane, pentru a le sili să iasă din România.
2). Valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în raport cu greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică.
3). Să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine. Dar cercurile politice din jurul Palatului împreună cu reprezentanţi ai armatei, desolidarizându-se de Antonescu, care după părerea lor tărăgăna nepermis de mult acţiunea de scoatere a României din război, au organizat pe 23 august 1944 o lovitură de stat în urma căreia mareşalul Antonescu şi membrii guvernului au fost arestaţi(84).
În aceeaşi noapte, cei doi delegaţi de la Cairo au primit împuternicire din ordinul Regelui să încheie neîntârziat un armistiţiu cu cele trei puteri, pe baza propunerilor sovietice de la începutul lunii aprilie, la care a cerut să se adauge condiţiile admise de guvernul sovietic în tratativele duse de guvernul Antonescu prin mijlocirea ministrului Nanu la Stockholm. Novicov, luând cunoştinţă de cererea României, a comunicat la 26 august celor doi delegaţi că guvernul rus este de acord cu propunerea guvernului român. Între timp însă, prima condiţie- acordarea unui timp de 15 zile pentru retragerea armatei germane- a devenit inaplicabilă pentru că în urma bombardării capitalei de către aviaţia germană, România era deja în stare de război cu Germania. Totodată, ambasadorul sovietic a comunicat că semnarea armistiţiului va avea loc în Moscova(85).
În timp ce aceste evenimente se desfăşurau la Bucureşti, delegaţii români de la Cairo au plecat la Moscova, unde au sosit în ultimele zile ale lunii august, odată cu altă parte a delegaţiei, trimisă din Bucureşti sub conducerea comunistului Pătrăşcanu. Ruşii nu s-au grăbit să primească delegaţia română, lăsând-o să aştepte până la 8 septembrie, când a fost convocată la Kremlin pentru începerea negocierilor de armistiţiu.
La aceste negocieri au luat parte din partea ruşilor Molotov şi Vîşinski, asistaţi de ambasadorii Angliei şi Statelor Unite. Delegaţia română a primit un text pentru a fi semnat. La citirea fiecărui articol, dacă un membru al delegaţiei române avea de făcut o obiecţie, delegaţia rusă asculta şi la sfârşit Molotov se mulţumea să spună: „Trecem acum la articolul următor”. Pentru că acest text nu cuprindea nici o prevedere pentru retragerea trupelor ruse din România, C. Vişoianu a cerut să adauge: „La sfârşitul ostilităţilor, trupele aliate vor părăsi teritoriul român”. Molotov s-a opus, pentru motivul că această evacuare a României de către trupele ruseşti la sfârşitul războiului este un act evident şi nu-i nevoie să se menţioneze86.
Armistiţiul a fost semnat la 12 septembrie, adică la data la acre întreg teritoriul României era ocupat de armatele ruse şi nu mai era posibilă nici o reacţiune. Zona liberă- fără trupe ruseşti, pe care guvernul român o ceruse pentru exercitarea autorităţii lui şi admisă de ruşi, n-a mai fost prevăzută în textul documentului de armistiţiu. De altfel, o asemenea prevedere ar fi venit prea târziu. Trupele ruse intraseră de la 31 august în Bucureşti, iar la data semnării armistiţiului, în toate oraşele din România, se găseau instalate garnizoane ruse. În momentul înfăptuirii actului de la 23 august realizatorii lui nu ştiau că potrivit lui Stalin trăsătura esenţială a războiului este faptul că cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social87.
În guvernul general Sănătescu se afla şi un ministru comunist, iar între condiţiile armistiţiului semnat, se prevedea stabilirea unui control rusesc asupra presei, radioului, teatrului, publicaţiilor de orice fel şi cinematografului. Deci o primă consecinţă imediată a acţiunii imprudente de oprire a războiului contra Uniunii Sovietice fără semnarea unui armistiţiu, a fost ocuparea României şi supravegherea totală a ţării.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu