TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNIEI

După atacarea Poloniei de către Germania, Ungaria a trecut la mobilizarea forţelor sale armate, iar URSS a concentrat importante forţe la graniţa de pa Nistru. În aceste împrejurări pe 6 septembrie 1939 România şi-a precizat poziţia faţă de război printr-o declaraţie guvernamentală aprobată de Consiliul de Coroană.

            Prin această declaraţie România se declară neutră iar politica externă a ţării noastre urma să fie orientată spre asigurarea păcii şi a bunei înţelegeri în zonă. Pentru realizarea acestui obiectiv de politică externă a cerut ţărilor Înţelegerii Balcanice să-şi precizeze poziţia faţă de evenimente.

            Cursul defavorabil al războiului pentru Polonia a determinat guvernul român să permită tranzitul tezaurului polonez peste teritoriul ţării noastre spre portul Constanţa. După 17 septembrie când Polonia a fost atacată şi de URSS, guvernul român a permis guvernului polonez şi unui număr de peste 100.000 de refugiaţi să treacă graniţa în România, cu condiţia să nu desfăşoare nici o activitate politică.

            Atitudinea României nu s-a schimbat nici după asasinarea lui Armand Călinescu pe 21 septembrie 1939.

            Pentru punerea în aplicare a politicii de neutralitate şi pentru păstrarea zonei balcanilor în afara conflictului a fost lansat pe 19 septembrie 1939 la Jebel „Proiectul Blocului Balcanic”care avea ca scop atragerea Bulgariei în Înțelegerea Balcanica, şi pe 28 octombrie 1939 proiectul pentru realizarea unui „Bloc al Neutrilor”, prin care se urmarea atragerea în Înţelegerea Balcanică a Bulgariei, Ungariei şi Italiei. Datorită Bulgariei şi Ungariei care aveau pretenţii revizioniste faţă de România, aceste iniţiative au eşuat.

În primăvara anului 1940 nu numai că nu au putut fi atrase în alianţă state noi, dar chiar şi cele care o compuneau se aflau pe poziţii diferite. Chiar mai mult în faţa unor revendicări teritoriale din partea Ungariei şi a Bulgariei faţă de România, Turcia şi Iugoslavia solicită României să satisfacă pretenţiile ungare şi bulgare.

În aceste condiţii singurul ajutor pe care România îl putea spera era acela primit din partea Înţelegerii Balcanice. Ori aceasta a fost la fel de fragilă ca şi defuncta Mica Înţelegere.

În condiţiile succeselor germane pe frontul de vest şi a mobilizării a peste 35 de divizii ruse la graniţa de est a României singura alternativă viabilă pentru România era schimbarea politicii externe şi orientarea ei spre Germania. Într-o notă de pe 26 martie 1940 Grigore Gafencu ministru de externe al României, arată că în condiţiile în care anglo-francezii nu ne mai putea da nici un sprijin, situaţia României este hotărâtă de marile puteri vecine Germania şi URSS.

 În acest sens pe 28 mai 1940 Gh. Tătărescu a dat ambasadorului german la Bucureşti o notă prin care îşi exprima neliniştea guvernului român faţă de situaţia de la frontiere. În răspunsul german din 2 iunie 1940 se arată că Germania este interesată de o colaborare cu România dar se testă şi disponibilitatea României de a satisface revendicările teritoriale ale vecinilor. În consecinţă pe 18 iunie 1940 cu două zile înainte de capitularea Franţei, guvernul român a anunţat hotărârea de a întări şi de a extinde colaborarea germano-română în toate domeniile.

Încă de la 4 aprilie 1940, V.M. Molotov ministrul de externe al URSS a rostit în Sovietul Suprem al URSS un discurs în care a susţinut existenţa unui litigiu teritorial cu România în legătură cu Basarabia. În acest sens Molotov adresează ambasadorului german la Moscova, pe 23 iunie 1940 o notă prin care îi cere rezolvarea imediată a litigiului teritorial asupra Basarabiei şi a Bucovinei. Nota este trimisă la Berlin şi Ribbentrop răspunde Moscovei pe 25 iunie printr-un comunicat prin care îşi exprima îngrijorarea şi nemulţumirea faţă de pretenţiile sovietice de a încălca condiţiile protocolului de la Moscova semnat pe 23 august 1939. Germania era de acord cu anexarea Basarabiei, dar considera că în legătură cu Bucovina trebuie să se mai discute. În faţa solicitărilor germane, pe 26 iunie Molotov a limitat revendicările la Basarabia şi Bucovina de Nord. În seara aceleiaşi zile de 26 iunie, ambasadorul român de la Moscova Gh. Davidescu a fost chemat la Kremlin şi i s-a înmânat o notă ultimativă prin care se cerea României cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în 24 de ore.

Ministrul român a protestat subliniind lipsa de temei a pretenţiilor sovietice şi a arătat că România este o garanţie de securitate pentru toţi vecinii ei. Gh. Marinescu a mai protestat şi împotriva termenului de 24 de ore, pe care l-a considerat insuficient pentru luarea unei decizii la Bucureşti şi mai ales pentru retragerea din cele două provincii. Molotov a insistat asupra unui răspuns imediat şi a ameninţat că în cazul unui refuz URSS va recurge la forţă.

În aceste condiţii România caută ca înainte de a lua o decizie să aprecieze realist situaţia şi sondează poziţia marilor puteri şi a ţărilor din Înţelegerea Balcanică. În faţa rezultatelor total nefavorabile ale acestor contacte, Consiliul de Coroană pus în faţa celor două variante ale tragicei alternative, rezistenţa sau cedarea, a hotărât cu 26 de voturi pentru şi doar 6 împotrivă, pentru cedarea Basarabiei. Printre cei care s-au opus au fost N. Iorga, Silviu Dragomir, Stefan Ciobanu.

Răspunsul guvernului român emis pe 27 iunie orele 20,50 la ultimatumul sovietic, este de a discuta amical asupra propunerilor sovietice la o dată şi un loc precis. Răspunsul neconținând nici un refuz nici o acceptare explicită a pretenţiilor sovietice a fost considerat imprecis, fapt pentru care ambasadorul român la Moscova, Gh. Davidescu a trebuit sa-i asigure pe sovietici că ultimatumul a fost acceptat.

În aceste condiţii guvernul sovietic a formulat un nou ultimatum în 5 puncte, potrivit căruia evacuarea N. Bucovinei şi a Basarabiei urma să se facă în 4 zile de la data de 28 iunie 1940. România a acceptat cererea sovietica dar sovieticii nu au mai respectat nici o înţelegere şi unităţile de ocupaţie s-au deplasat mai repede decât se prevăzuse îi în iunie erau în Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă, iar pe 30 iunie erau pe Prut. În tot acest timp au tras asupra ostaşilor români, au dezarmat militari români, au luat prizonieri, au capturat material militar şi a fost ocupată regiunea Herţa care era teritoriu al Vechiului Regat. Cedarea Basarabiei şi a N. Bucovinei a sporit în intensitate acţiunile revizioniste ale Ungariei şi ale Bulgariei faţă de România.

După cedarea Basarabiei şi a N. Bucovinei toţi oamenii politici au înţeles că supravieţuirea statului nu se putea face fără racordarea la politica uneia dintre cele două mari puteri vecine. Cum alianţa cu URSS era imposibilă atât datorită răpirii Basarabiei şi a N. Bucovinei cit şi datorită diferenţelor ideologice existente între România şi URSS, guvernul Tătărescu hotărăşte pe 30 iunie 1940 să renunţe la garanţiile anglo-franceze şi la 1 iulie 1940 regele Carol al II- lea cere Germaniei trimiterea unei misiuni militare în România. Pentru a căpăta o mai mare credibilitate hotărârea lui de a se apropia de Germania pe 4 iulie 1940 numește ca prim ministru pe Ion Gigurtu care era bine văzut la Berlin.

Dar nici alianţa cu Germania nu se putea încheia oricum ci doar după ce statul român îşi rezolva litigiile teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria, care erau de mai multă vreme aliaţi ai Germaniei.

In acest sens pe 6 iulie 1940 regele Carol îl anunţă pe Hitler ca este dispus sa înceapă negocierile cu Ungaria şi Bulgaria pentru a rezolva problemele teritoriale ale României cu aceste ţări. In zilele următoare conducătorii politici maghiari şi bulgari sunt primiţi la Berlin unde li se promite sprijin pentru revendicările lor teritoriale.

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler a adresat regelui Carol al II-lea o scrisoare prin care ii cere o înțelegere pașnică cu Ungaria şi Bulgaria în chestiunile ce le despart şi afirmă că după îndeplinirea acestor obiective Germania este dispusă să treacă la realizarea unei colaborări mai strânse cu România. Regele Carol răspunde la 26 iulie 1940 prin intermediul primului ministru în cadrul unor convorbiri româno-germane oficiale la Berlin.

Răspunsul regelui Carol cuprindea în esenţă următoarele:

-acceptarea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria nu se poate abate de la principiul etnic şi ar putea fi realizat prin schimbul de populaţie efectuat sistematic şi obligatoriu.

-reglementările teritoriale româno-bulgare să se facă intr-un cadru mai larg împreună cu alte state care exprimă cerinţe asemănătoare.

-se refuză arbitrajul puterilor Axei.

-sacrificiile pe care România le acceptă trebuie să conducă la o pace definitivă, la raporturi prietenești cu vecinii ei şi la o nouă ordine garantată de Germania.

La cererea lui Hitler s-a convenit ca negocierile să înceapă pe această bază imediat, iar la sfârșitul lor Germania să garanteze României noile graniţe. Speranțele lui Carol că pretenţiile maghiare vor fi satisfăcute doar printr-un singur schimb de populaţie au fost distruse foarte repede. Nevoia Germaniei de a avea o Ungarie solidă în viitoarea acţiune împotriva URSS, hotărâtă pe 31 iulie 1940 la Berghof, când Hitler a spus că „Rusia trebuie lichidată” avea să aducă Ungariei sprijinul necesar pentru satisfacerea pretenţiilor ei teritoriale asupra României.

Paralel cu măsurile menite să câștige simpatia lui Hitler, la 8 august 1940 este semnat un acord economic prin care întreg surplusul de cereale al României era livrat Germaniei. Înaintea începerii tratativelor s-a desfăşurat un schimb de note între guvernul roman şi cel maghiar, prin care fiecare şi-a anunţat poziţia de la care vor începe discuţiile. România s-a pronunţat pentru începerea discuţiilor de pe principiul etnic, iar Ungaria de pe poziţia principiului teritorial.

Tratativele pentru soluţionarea problemelor teritoriale dintre România şi Ungaria s-au desfăşurat intre 16-24 august la Turnu-Severin, iar cele cu Bulgaria la Craiova între 19-21 august. Încă din prima zi a tratativelor delegaţia maghiară condusă de Andraş Hory, a cerut României un teritoriu de 69000 km. cu o populaţie de 3900000 de locuitori din care 2200000 erau români. Cererile maghiare sunt respinse şi pe 19 august delegaţia romană condusă de Valer Pop a propus un schimb de populaţie cu o  corectare teritorială care sa permită evacuarea completă a ungurilor din România. Delegaţia maghiară respinge această variantă şi insistă asupra principiului teritorial. Aceste neînţelegeri au determinat întreruperea tratativelor. În aceste condiţii la 23 august 1940 Consiliul de Coroană  îl însărcinează pe Valer Pop să accepte principiul teritorial după care să impună principiul etnic al schimbului total şi obligatoriu de populaţie între cele două ţări. După aplicarea principiului etnic, urma să se calculeze suprafaţa necesară  existenţei lor şi indicarea regiunii în care s-ar face strămutarea lor.

Discuţiile au fost reluate din nou pe 24 august 1940 ,dar în condiţiile în care fiecare își păstra propriul punct de vedere discuţiile sunt întrerupte din nou, de această dată definitiv.

Nemulţumiţi de tratativele romano-ungare, Germania şi Italia au hotărât prin miniştrii lor de externe Ribbentrop şi Cianno, pe 26 august 1940, organizarea unei întâlniri în patru la Viena în cursul căreia cele două părţi să fie sfătuite şi ajutate să ajungă la o soluţionare a problemei.

Pe 27 august 1940 Hitler hotărăşte limitele partajului şi îl invită pe ministrul roman de externe Mihail Manoilescu la Viena. Investit cu puteri depline pentru a purta tratative cu Ungaria, Mihail Manoilescu participă pe 29 –30 august la  Viena la convorbirile Ribbentrop-Cianno. În cadrul acestor convorbiri i s-a cerut să accepte o cesiune între 25000 şi 65000 km., dacă nu acest teritoriu va fi luat cu forţa. Pe baza acestei cereri se desfăşoară în ţară până in dimineaţa zilei de 30 august 1940 un Consiliu de Coroană care hotărăşte cu 19 voturi pentru ,10 împotrivă şi o abţinere acceptarea Dictatului de la Viena.

Pe baza acestei hotărâri pe 30 august 1940 la orele 15.00 la platul Belvedere din Viena , M. Manoilescu şi Valer Pop aveau să semneze Dictatul de la Viena. Prin acest Dictat, România ceda Ungariei 43429 km. cu o populaţie de 2267000 de locuitori,din care 50.2% erau români, 37.1% erau unguri, 3% erau germani. Au fost cedate oraşele Oradea, Cluj şi Satu-Mare. Evacuarea acestui teritoriu urma să se facă pe etape timp de 15 zile. Păstrarea cetăţeniei romane era condiţionată de trecerea în Romania într-un an de zile.

La Viena au fost semnate şi actele de cedare a Cadrilaterului, hotărâtă în cadrul tratativelor romano-bulgare de la Craiova din 19-21 august.

Delegaţia romană se întoarce de la Viena cu mari pierderi pentru ţară, dar aduce la Bucureşti scrisorile de garanţie germană şi italiană pentru inviolabilitatea şi integritatea statului român.

Intr-un alt Consiliu de Coroana pe aceasta tema desfăşurat la Bucureşti în noaptea de 30/31 august 1940 se lua la cunoştinţă de Dictatul de la Viena.