Unirea din 1918 şi semnificatia sa istorică.

Întregirea României a început cu Moldova dintre Prut si Nistru, teritoriu cunoscut şi sub numele de Basarabia.

În 1917, în urma revoluţiei, imperiul ţarist s-a destrămat şi a câştigat teren ideea autodeterminării, potrivit căreia toate popoarele erau libere să hotărască asupra soartei lor. În această situaţie, Congresul ostaşilor moldoveni care a avut loc la Chişinău, în octombrie 1917, a proclamat autonomia Basarabiei şi a hotărât convocarea Sfatului Ţării, ca adunare naţională aleasă a acestui teritoriu. După ce în noiembrie s-a constituit Sfatul Ţării, în decembrie, acesta a proclamat Republica Democratică Moldovenească.

La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat Republica Moldovenească ,, slobodă , de sine stătătoare si neatârnată” . Independenţa fiind proclamată, pasul următor, realizat de Sfatul Ţării, a fost unirea ,,cu mama sa România’’ la 27 martie/ 9 aprilie 1918.

Bucovina a fost cel de-al doilea teritoriu românesc care, în toamna anului 1918, s-a unit cu România. În condiţiile când avea loc dezagregarea statului dualist austro-ungar, la Viena, în octombrie, deputaţii români originari din Bucovina au declarat în parlament că vor folosi dreptul autodeterminării, iar la sfârşitul acelei luni, la Cernăuti, s-a constituit un Consiliu naţional al românilor bucovineni, cu scopul de a-i conduce şi de a le apăra drepturile. La 15/28 noiembrie 1918, un Congres al reprezentanţilor întregii populaţii din Bucovina a hotărât înfăptuirea necondiţionată, pentru vecie , a unirii Bucovinei în vechile ei hotare cu România.

Ultimul teritoriu care s-a unit în 1918 cu România a fost Transilvania. Şi aici descompunerea monarhiei dualiste a creat o situaţie nouă, care a înlesnit afirmarea naţionalitaţilor asuprite. Luând în considerare această situaţie, conducerea Partidului Naţional Român a elaborat declaraţia de la Oradea, care a fost prezentată în parlamentul din Budapesta, unde era reclamat dreptul românilor din Transilvania de a hotărî singuri aşezarea lor printre naţiunile libere.

La sfârşitul lunii octombrie 1918, s-a alcătuit un Consiliu Naţional Român Central având un număr egal de membri ai Partidului Naţional Român şi Partidului Social Democrat, care şi-a asumat rolul de reprezentant suprem al nazuinţelor românilor transilvăneni şi şi-a stabilit sediul la Arad. La mijlocul lunii noiembrie, acest organism a purtat tratative cu o delegaţie guvernamentală maghiară, care s-a arătat dispusă să acorde Transilvaniei numai autonomia administrativă şi aceasta în cadrul Ungariei. Spre a pecetlui pentru totdeauna hotărârea nestrămutată a tuturor românilor de peste munţi, Consiliul Naţional a convocat o adunare a românilor în oraşul istoric Alba-Iulia. În acest loc, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a elaborat o rezoluţie, prin care se decreta unirea lor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

În sfâşit, a venit ziua cea mare, în care românii, după atâtea suferinţe îndurate timp de veacuri, au putut vedea înfăptuirea acelei mult visate Românii Mari, care a creat un cadru favorabil progresului rapid al societăţii româneşti.

Trebuie să apreciem că la această măreaţă realizare şi-au adus contribuţia o serie de personalităţi remarcabile ca: Ion Inculeţ şi Pan Halipa în Basarabia, Iancu Flondor şi Ion Nistor în Bucovina, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi Ştefan Ciceo-Pop în Transilvania.