UNIREA DE LA 1918

UNIREA DE LA 1918

BASARABIA

Prima provincie care se uneşte cu România este Basarabia. Aici, pe fondul revoluţiei democrate din Rusia, la promisiunile lui Lenin, că odată ajunşi la putere vor acorda naţionalităţii din Rusia drepturi naţionale, mişcarea naţională din Basarabia şi-a intensificat activitatea.

În septembrie 1917 are loc la Chişinău Congresul Ostaşilor Moldoveni, care hotărăşte:

-autonomia Basarabiei

-convocarea Sfatului Ţării ca adunare reprezentativă

-alegerea unui Consiliu al Directorilor în frunte cu Ioan Inculeţ.

„Sfatul ţării” s-a constituit în noiembrie şi bazîndu-se pe „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” adoptată de guvernul sovietic pe 2 noiembrie 1917, proclamă în decembrie 1917 „provincia rusească Basarabia” ca o Republică Democratică Moldovenească.

Tulburările create de bolşevici în Moldova şi pericolul anexării la Ucraina a determinat Consiliul Director să ceară sprijinul armatei române.

La sfîrşitul lui ianuarie 1918, cu consimţămantul Germaniei armata română a intrat în Basarabia. În aceste împrejurări pe 24 ianuarie 1918 „Sfatul ţării” a proclamat Moldova ca stat independent, iar pe 27 martie 1918 a hotărît unirea Basarabiei cu România.

BUCOVINA

Al doilea teritoriu care s-a unit cu Romania a fost Bucovina. În toamna anului 1918, în condiţiile destrămării Austro-Ungariei deputaţii români de la Viena au declarat că se vor folosi de drepturile la autodeterminare. Pentru a evita anexarea la Galiţia, dorită de austro-ungari şi pretenţiile de stăpanire ale Ucrainei, la iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu s-a convocat pe 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanţilor românilor care a hotărît:

-unirea Bucovinei cu celelalte teritorii româneşti din Austro-Ungaria

-constituirea unui Consiliu Naţional Român în frunte cu Iancu Flondor.

Intervenţia trupelor ucrainiene l-au determinat pe Flondor să ceară ajutorul armatei române. În aceste împrejurări pe 28 noiembrie 1918 are loc un Congres General al Bucovinei la care s-au întrunit reprezentanţi ai romanilor, germanilor, ucrainienilor şi polonezilor, care au votat unirea necondiţionată cu România.

TRANSILVANIA

La sfîrşitul anului 1918 se intensifică şi lupta naţională a românilor din Transilvania. Pe 12 octombrie reprezentanţii Partidului Naţional Român se întrunesc la Oradea unde adoptă o declaraţie prin care proclamă independenţa naţiunii române în cadrul imperiului Austro-Ungar.

Împăratul austro-ungar încercând printr-un ultim efort să salveze unitatea imperiului lansează pe 16 octombrie 1918 „Manifestul către popoarele mele credincioase”, prin care propune federalizarea Austro-Ungariei.

Drept răspuns la această dorinţă a împăratului habzburg, Alexandru Vaida Voievod citeşte pe 31 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta declaraţia de independenţă de la Oradea. Cu o zi înainte pe 30 oct. s-a constituit la Budapesta Consiliul Naţional Român Central format din 6 reprezentanţi PNR şi 6 reprezentanţi PSD. Printre aceşti lideri au fost Vasile Goldeş, Alexandru Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop şi Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Theodor Mihali din partea PNR, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Bazil Surdu şi Enea Grapiani.

Pe 12 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român de la Budapesta şi-a stabilit sediul la Arad în casa lui Ştefan Cicio Pop. În acest timp, în Transilvania administraţia locală este preluată de Consiliile Naţionale Locale şi de Gărzile Naţionale.

Pentru a întrerupe elanul revoluţionar al românilor şi a opri preluarea puterii asupra Transilvaniei de către români, Consiliul Naţional Ungar şi guvernul de la Budapesta au cerut Consiliului Naţional Român să poarte tratative pentru clarificarea situaţiei Transilvaniei.

Tratativele s-au purtat între 13-15 noiembrie 1918 la Arad.

Aici, datorită faptului că maghiarii propuneau autodeterminarea Transilvaniei în cadrul Ungariei, iar românii recunoaşterea independenţei, tratativele eşuează. La întrebarea lui Iászi Oszkar „În definitiv ce vor românii ?” Maniu a răspuns fără nici o ezitare „ Teljes elszaydas” (Despărţirea totală).

În aceste condiţii pe 18 mai 1918 Marele Sfat Naţional Român lansează un „Manifest către Popoarele lumii” prin care anunţa dorinţa de a se uni cu România şi cerea Ungariei să recunoască autoritatea asupra Transilvaniei. Pe 20 noiembrie 1918 este convocată pentru 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Desfăşurată sub deviza „Istoria ne cheamă la fapte” Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a hotărat pe 1 decembrie 1918 prin intermediul a 1228 de delegaţi şi a peste 100.000 de oameni unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Documentul prin care se hotăra unirea Transilvaniei, Crişanei şi a Maramureşului cu România este Rezoluţia Unirii.

„Rezoluţia” a fost prezentată Adunării de Vasile Goldiş. Ea cuprindea pe lângă hotărarea unirii şi hotărarile de a se acorda drepturi naţionale naţionalităţilor conlocuitoare, legislaţie muncitorească la nivelul statelor occidentale şi nevoia unei reforme agrare.

După ce a votat în unanimitate Rezoluţia, Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional alcătuit din 150 de membri, care la 2 decembrie a desemnat Consiliul Dirigent cu misiune de a administra treburile Transilvaniei până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României.

Astfel până la integrarea Transilvaniei la România, Marea Adunare Naţională a hotărât încredinţarea puterii unui Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu, cu rolul unui guvern subordonat guvernului de la Bucureşti şi constituirea unui mare sfat naţional cu rol de adunare reprezentativă, condus de Gheorghe Pop de Băseşti.

Refuzul Ungariei de a recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi intervenţia maghiarilor în Transilvania, a determinat statul român să organizeze o puternică ofensivă în 1919 în Transilvania şi Ungaria. Armata română ocupă Budapesta, înlătură guvernul bolşevic maghiar şi sileşte Ungaria să recunoască unirea.

Această situaţie e consfiinţită de Tratatul de Pace de la Trianon dintre România şi Ungaria, de Congresul de Pace de la Paris şi Sistemul tratelor de Pace de la Verssailles.

Unirea tuturor teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină cu România a dus la desăvîrşirea unităţii naţionale a statului român.