Cel
care avea să fie multă vreme considerat „adevăratul conducător al statului
român” (Vlad Georgescu), Ion C. Brătianu, a fost fiu al stolnicului Constantin
(Dincă) Brătianu şi al Anastasiei Tigveanu. După terminarea şcolii lui D.
Simonide din Piteşti, la numai 14 ani, intră ca iuncăr în armată la 24 martie
1835 şi va fi înaintat la gradul de praporcic la 3 aprilie 1838. Etapa decisivă
din viaţa lui Ion C. Brătianu, care l-a transformat pentru totdeauna într-un om
dedicat idealurilor de modernizare ale patriei sale, o reprezintă, categoric,
perioada studiilor sale la Paris, care au început în 1841, la Școala Politehnică,
unde a audiat prelegerile marilor corifei Jules Michelet şi Edgar Quinet de la
Collège de France. De asemenea, a luat parte la activitatea Societății studenților
români de la Paris, întemeiată în decembrie 1845 împreună cu Nicolae Bălcescu,
fraţii Golescu, Vasile Alecsandri şi alţii, şi a avut un aport deosebit la
crearea Societății, în vederea înființării de „şcoale” în Principate –
aşa-numita „Însociere lazariană” întemeiată în noiembrie 1847. Idealurile de
transformare revoluționară ale societăţii şi le-a însuşit în cadrul lojilor
masonice „L’Athénée des Etrangères” – creată special pentru studenţii străini
de la Paris – şi „La Rose du parfait silence”, unde a ajuns până la gradul de
maestru.
Ion
C. Brătianu s-a reîntors în ţară în aprilie 1848, în condiţiile în care, încă
din ianuarie, revoluţia izbucnise la Paris şi îl detronase pe regele Ludovic
Filip de Orleans, iar la jumătatea lui martie cuprinsese toate capitalele
Europei Centrale - Viena, Budapesta, Berlin, Bratislava şi se manifestase şi la
Iaşi – s-a încadrat în mişcarea secretă care urmărea declanşarea revoluţiei în
Ţara Românească şi a fost desemnat membru în comitetul revoluţionar (10/22 mai
1848). După declanşarea revoluţiei prin proclamaţia de la Islaz, la 9/21 iunie,
şi victoria ei la Bucureşti, la 11/23 iunie, Ion C. Brătianu este numit
secretar al Guvernului provizoriu, apoi şef al Poliţiei – agă al poliției, cum
se spunea pe atunci - distingându-se ca un fruntaş de seamă al revoluţiei
române. S-a remarcat prin mânuirea cu măiestrie a elementului celui mai
important care decide soarta unei revoluţii –prin capacitatea sa remarcabilă de
a mobiliza şi înflăcăra masele populare pentru idealurile revoluţionare de
fiecare dată când situaţia a cerut-o.
Înfrângerea
revoluției, prin intervenţia puterilor străine, Rusia şi Imperiul Otoman, l-a
determinat să se refugieze în Franţa împreună cu cei mai mulţi lideri revoluţionari
români. Aici, au căutat să reprezinte în continuare interesele tuturor și s-a
implicat, alături de alți revoluționari români, în proiectul european ce avea
în vedere organizarea unei revoluții viitoare care să ducă la democratizarea
întregii Europe.
Credința
într-o revoluție viitoare, rezultată dintr-o alianță europeană în care popoarele să fie legate „prin dreptul de fraternitate care trebuie să
domnească la toate națiunile, sub toate culorile Universului”[1], l-a adus în
contradicție cu planurile prințului-președinte Ludovic Napoleon Bonaparte. Prin
urmare, după lovitura de stat dată de Ludovic Napoleon Bonaparte, din 2
decembrie 1851, și, mai ales, după proclamarea lui pe 2 decembrie 1852 ca
împărat la francezilor sub numele de Napoleon al III –lea, I.C. Brătianu se
implică alături de alți revoluționari români în conspiraţiile care vizau
detronarea sau chiar asasinarea împăratului Napoleon al III-lea, a celui care
fusese ales prin vot popular preşedintele celei de a II-a Republici franceze,
dar care se proclamase împărat și adoptase o atitudine legitimistă și ostilă
revendicărilor republicane. Datorită acestei atitudini, împăratul Napoleon al
III a fost considerat de mulți foști revoluționari de la 1848, trădător al idealurilor
revoluţionare. Din cauza activităţilor sale conspirative îndreptate împotriva
împăratului Napoleon al III, Ion C. Brătinau a fost implicat în procese între
anii 1853 -1854 şi, pentru a scăpa de urmărirea penală, a fost internat în casa
de sănătate a dr. Blanche până în iulie 1856[2].
Pe
atunci însă, situația general europeană se schimbase radical. Rusia, înfrântă
în războiul Crimeii (1853 - 1856), ceruse pace, iar aceasta se încheiase în
urma unui congres al reprezentanților celor șapte mari puteri ale Europei
reuniţi la Paris (28 februarie - 30 martie 1856). Pentru a stăvili asalturile
periodice ale Rusiei asupra muribundului Imperiu Otoman, politica împăratului
Napoleon al III-lea decisese crearea la marginea împărăţiei otomane, la
frontiera ei cu Rusia, a unui stat tampon format prin reunirea celor două
provincii privilegiate - Moldova şi Ţara Românească. Această decizie fusese şi
rezultatul a numeroase memorii elaborate de liderii revoluționari români aflaţi
în exil.
În
aceste condiții, unirea Moldovei cu Ţara Românească devenea cheia de boltă a
creării unui edificiu național, aşa cum îl preconizaseră revoluţionarii de la
1848 în memoriile lor secrete. Toţi cei care supravieţuiseră exilului s-au reîntors
în țară, în vara lui 1857, şi au format aşa numita Partidă Naţională, care
milita pentru realizarea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Pentru a contribui
la europenizarea mai rapidă a spațiului românesc, dar, mai ales, pentru a răspândi
mentalitatea modelatoare a masoneriei, I.C. Brătianu a fost, în 1857, membru
fondator al Lojii Steaua Dunării, din București. Pe baza activității juste si
corecte desfășurate în cadrul acestei Loji pentru promovarea interesului
național, în 1859 devine Mare Maestru al Marii Loji Steaua Dunării din
București[3].
Cei
mai mulţi patrioți-masoni - ca şi I. C. Brătianu - au primit aprecierea
poporului pentru faptele lor și au fost aleşi deputaţi în celebrele divanuri
ad-hoc, menite să prezinte în faţa întregii Europe dorinţa de unire a întregii naţiuni
române. Dacă acest lucru a reuşit în octombrie 1857, în pofida falsificării
iniţiale a alegerilor din Moldova de către caimacamul Vogoride, pentru duşmanii
unirii românilor - Imperiul Otoman şi Austria sprijiniţi făţiş şi cel mai
eficient de către Marea Britanie - soluţia zădărnicirii acestui ideal a fost
aceea de a refuza dorinţa românilor de a fi conduşi de un principe străin şi de
a impune ca Principatele Dunărene să aibă doi domnitori aleşi dintre boierii
români, două capitale, două guverne şi două adunări legislative, convinşi fiind
că orgoliile personale ale boierilor din Principate, care voiau, fiecare în
parte, să fie aleși domnitori, nu vor permite niciodată o unire efectivă.
Duşmanii unirii dovediseră o foarte bună cunoaştere a situaţiei şi mai ales a
oamenilor, dar patriotismul moldovenilor, cei care aveau într-adevăr de pierdut
în urma faptului că Iaşii vor înceta să mai fie capitală, a făcut ca, în cele
din urmă, şi cu mare greutate, unioniştii de acolo să se decidă pentru alegerea
unui candidat acceptat de toată lumea: colonelul Alexandru Ioan Cuza, pe care
Adunarea Electivă a Moldovei l-a proclamat domnitor al ţării la 5/17 ianuarie
1859[4].
Urma
acum partea cea mai dificilă: pentru a porni pe drumul realizării efective a
Unirii, domnitorul ales la Iaşi trebuia ales şi la Bucureşti, chiar dacă era un
necunoscut în capitala Ţării Româneşti şi chiar dacă, la Bucureşti, orgoliile
personale ale fiecărui membru al Adunării Elective, care se visa pe sine ales
domnitor, erau cel puţin la fel de mari, ca şi la Iaşi. Aici avea să se
dovedească decisiv rolul lui Ion C. Brătianu şi al tovarăşului său de idei C. A
Rosetti – ambii erau născuţi în aceeași zi calendaristică, dar la un interval de
cinci ani, Rosetti era născut în 1816.
În
alegerile desfăşurate la Bucureşti între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859,
conservatorii obţinuseră majoritatea mandatelor. Potrivit aprecierilor consulului francez Béclard, în Adunarea
electivă, candidații prezumtivi întruneau următorul număr de voturi : Gh.
Bibescu 30, Barbu Ştirbei 23, N. Golescu 18, Al. Ghica 6, Ioan Cantacuzino 5.
În
principiu, niciunul dintre candidații la domnie nu respingea Unirea, cu
condiţia ca aceasta să se realizeze sub sceptrul său. În această situaţie,
partida naţională, aflată în minoritate în Adunarea electivă, a apelat la
sprijinul maselor populare, atât din Bucureşti, cât şi a ţăranilor din
împrejurimi. Aici a acţionat liderul radical Ion C. Brătianu împreună cu C.A.
Rosetti. Rezultatul a fost că, în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, când s-a
întrunit Adunarea electivă în clădirea din Dealul Mitropoliei, o mulțime de
oameni înconjura această clădire, în primele rânduri fiind breasla măcelarilor,
care «începură în chip însămnător a-şi ascuţi cuţitele cu mare vuet»[5].
Presiunea populară, în care masele au luat practic în stăpânire Bucureștiul, şi,
la un moment dat, au pătruns până în sala de şedinţe, a permis radicalilor să
obţină inițiativa în operaţia de verificare a mandatelor. La intervenţia energică
a radicalilor şi în faţa atitudinii ameninţătoare a demonstranților,
detaşamentul armat adus pentru a menţine
ordinea, condus de maiorul Barbu Vlădoianu, a fost retras. În condiţiile în
care conservatorii au ameninţat că se vor retrage de la şedinţele Adunării,
membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” în seara zilei de
23 ianuarie/4 februarie şi, după o serie de conciliabule, în care s-a renunțat,
pe rând, la candidaturile conservatorilor - Bibescu şi Ştirbei - şi a
radicalului Nicolae Golescu, s-a formulat soluţia „de compromis” a alegerii lui
Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, sau cu alte cuvinte a dublei alegeri. Lui
Ion C. Brătianu, cel care dirijase acţiunea populară, i-a revenit misiunea să
ia legătura cu şeful poliţiei şi comandantul armatei. Împreună au hotărât ca în
ziua următoare atât forţele de ordine, cât şi poporul să se îndepărteze de
Dealul Mitropoliei pentru a nu da prilej de anulare a alegerilor pe motivul că
a fost încălcată libertatea de opţiune a deputaţilor[6].
Ceea
ce a urmat, se ştie. În şedinţa care a început la 24 ianuarie, la ora 11,
deputatul Vasile Boerescu, în numele partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă
în care a pledat pentru unire şi a propus alegerea lui Al. Ioan Cuza, propunere
la care s-au raliat şi conservatorii. Reveniţi în şedinţă publică, toţi cei 64
de deputaţi (8 lipseau) l-au votat pe Cuza ca domn al Ţării Româneşti – lucru
anticipat de altfel de diplomaţii marilor puteri europene.
Anunţarea
acestei veşti a fost primită cu un entuziasm de nedescris, cum nu se mai văzuse
decât în timpul revoluţiei de la 1848, după cum avea să noteze Dimitrie
Bolintineanu[7].
În
anii care au urmat, rolul de conducător al lui Ion C. Brătianu – alături de cel
al lui C.A. Rosetti, s-a accentuat. El a fost cel care a plecat la Paris cu
câteva zile înainte de detronarea lui Cuza pentru a găsi un principe străin
care să accepte coroana României unite. Cel pe care l-a găsit şi l-a impus -
prinţul Carl von Hohenzollern Sigmaringen - s-a dovedit o alegere fericită. Tot
Brătianu a fost cel care a condus guvernul României vreme de 12 ani (1876 - 1888),
scriind una din cele mai măreţe pagini de istorie a României, când s-au
realizat pe rând: proclamarea independenţei la 9 mai 1877, cucerirea ei pe
câmpul de luptă de la Plevna (28 noiembrie/10 decembrie 1877), el a reprezentat
România la Congresul de la Berlin din iulie 1878, alături de Mihail
Kogălniceanu, recunoaşterea independenţei de către marile puteri la 8/20
februarie 1880, întemeierea Băncii Naţionale (martie 1880), proclamarea regatului
la 14/26 martie 1881 şi legea de încurajare a industriei (1887).
Se
poate spune pe bună dreptate că Ion C. Brătianu a fost cel mai strălucit
exponent al generaţiei de la 1848, generaţie pe umerii căreia se sprijină
România de azi „ca pe umerii unor uriaşi”, ca să parafrazăm o replică celebră
din piesa „Apus de soare” a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.
[1] N. Iorga, Viața și domnia lui Barbu Știrbei, domn al Tării Românești,
1849-1856, Vălenii de Munte, 1910, pag. 334.
[2] Apostol Stan, I.C. Brătianu și liberalismul român, Editura Globus,
București, 1993, pag. 57. (Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Brătianu,
Nr. 650, filele 5,8,9, Nr. 656 fila 2, (G. Fotino din vremea renașterii naționale
a Tării Românești. Boierii
Golești, București, 1939, Vol. 3, pag, 63).
[3] Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România, Horia Nestorescu-Bălceşti, Ed. Phobos,
București, 2005, vol. 1, pag. 184.
[4] Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866 - 1916,
Editura Silex, Bucureşti, 1994, pp. 170 -171.
[5] Xenopol, Alexandru D., Istoria
Românilor din Dacia Traiană, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga,
Iaşi, 1896, vol. XII, pag. 247.
[6] Academia Română, Istoria Românilor,
vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 482.
[7] Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 480 – 485.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu