(2/14 iunie 1821 Piteşti - 4/16
mai 1891 Florica, jud. Argeş)
Cel
care avea să fie multă vreme considerat „adevăratul conducător al statului
român” (Vlad Georgescu), Ion C. Brătianu, a fost fiu al stolnicului Constantin
(Dincă) Brătianu şi al Anastasiei Tigveanu. După terminarea şcolii lui D.
Simonide din Piteşti, la numai 14 ani intră ca iuncăr în armată la 24 martie
1835 şi va fi înaintat la gradul de praporcic la 3 aprilie 1838. Etapa decisivă
din viaţa lui Ion C. Brătianu care l-a transformat pentru totdeauna într-un om
dedicat idealurilor de modernizare ale patriei sale o reprezintă categoric
perioada studiilor sale la Paris, care au început în 1841 la Şcoala Politehnică,
unde a audiat prelegerile marilor corifei Jules Michelet şi Edgar Quinet de la
Collège de France. De asemenea a luat parte la activitatea Societăţii
studenţilor români de la Paris, întemeiată în decembrie 1845 împreună cu
Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, Vasile Alecsandri şi alţii, şi a avut un
aport deosebit la crearea Societăţii în vederea înfiinţării de şcoale în
Principate – aşa-numita „Însociere lazariană” întemeiată în noiembrie 1847. Idealurile de transformare revoluţionară ale societăţii şi le-a însuşit (...........).
Ion
C. Brătianu s-a reîntors în ţară în aprilie 1848, în condiţiile în care încă
din ianuarie revoluţia izbucnise la Paris şi îl detronase pe regele Ludovic
Filip de Orleans, iar la jumătatea lui martie cuprinsese toate capitalele
Europei Centrale - Viena, Budapesta, Berlin, Bratislava şi se manifestase şi la
Iaşi – s-a încadrat în mişcarea secretă care urmărea declanşarea revoluţiei în
Ţara Românească şi a fost desemnat membru în comitetul revoluţionar (10/22 mai
1848). După declanşarea revoluţiei prin proclamaţia de la Islaz, la 9/21 iunie,
şi victoria ei la Bucureşti la 11/23 iunie, Ion C. Brătianu este numit secretar
al Guvernului provizoriu, apoi şef al Poliţiei – agă al poliţiei cum se spunea
pe atunci - distingându-se ca un fruntaş de seamă al revoluţiei române. S-a
remarcat prin mânuirea cu măiestrie a elementului cel mai important care decide
soarta unei revoluţii –prin capacitatea sa remarcabilă de a mobiliza şi
înflăcăra masele populare pentru idealurile revoluţionare de fiecare dată când
situaţia a cerut-o.
Înfrângerea
revoluţiei prin intervenţia puterilor străine Rusia şi Imperiul Otoman l-a
determinat să se refugieze în Franţa împreună cu cei mai mulţi lideri
revoluţionari români. Aici au căutat să reprezinte în continuare interesele
tuturor și s-a implicat alături de alți revoluționari români în proiectul
european ce avea în vedere organizarea unei revoluții viitoare care să ducă la
democratizarea întregii Europe.
Credința
într-o revoluție viitoare, rezultată dintr-o alianță europeană în care popoarele să fie legate „prin dreptul de fraternitate care trebuie să
domnească la toate națiunile, sub toate culorile Universului”[1], l-a adus în
contradicție cu planurile prințului-președinte Ludovic Napoleon Bonaparte. Prin
urmare după lovitura de stat dată de Ludovic Napoleon Bonaparte din 2 decembrie
1851 și mai ales după proclamarea lui pe 2 decembrie 1852 ca împărat la
francezilor sub numele de Napoleon al III –lea, I.C Brătianu se implică alături
de alți revoluționari români în conspiraţiile care vizau detronarea sau chiar
asasinarea împăratului Napoleon al III-lea, a celui care fusese ales prin vot
popular preşedintele celei de a II-a Republici franceze, dar care se proclamase
împărat și adoptase o atitudine legitimistă și ostilă revendicărilor republicane.
Datorită acestei atitudini împăratul Napoleon al III a fost considerat de mulți
foști revoluționari de la 1848, trădător al idealurilor revoluţionare. Din
cauza activităţilor sale conspirative îndreptate împotriva împăratului Napoleon
al III, Ion C. Brătinau a fost implicat în procese între anii 1853 -1854, şi
pentru a scăpa de urmărirea penală a fost internat în casa de sănătate a dr.
Blanche până în iulie 1856[2].
Pe
atunci însă situaţia general europeană se schimbase radical. Rusia înfrântă în
războiul Crimeii (1853 - 1856) ceruse pace, iar aceasta se încheiase în urma
unui congres al reprezentanţilor celor şapte mari puteri ale Europei reuniţi la
Paris (28 februarie - 30 martie 1856). Pentru a stăvili asalturile periodice
ale Rusiei asupra muribundului Imperiu Otoman politica împăratului Napoleon al
III-lea decisese crearea la marginea împărăţiei otomane, la frontiera ei cu
Rusia, a unui stat tampon format prin reunirea celor două provincii
privilegiate - Moldova şi Ţara Românească. Această decizie fusese şi rezultatul
a numeroase memorii elaborate de liderii revoluționari români aflaţi în exil.
În
aceste condiţii unirea Moldovei cu Ţara Românească devenea cheia de boltă a creării
unui edificiu naţional aşa cum îl preconizaseră revoluţionarii de la 1848 în
memoriile lor secrete. Toţi cei care supravieţuiseră exilului s-au reîntors în
ţară în vara lui 1857 şi au format aşa numita Partidă Naţională, care milita
pentru realizarea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Pentru a contribui la
europenizarea mai rapidă a spațiului românesc, dar mai ales pentru a răspândi (...................).
Cei
mai mulţi patrioți-masoni - ca şi Ion C. Brătianu - au primit aprecierea
poporului pentru faptele lor și au fost aleşi deputaţi în celebrele divanuri
ad-hoc, menite să prezinte în faţa întregii Europe dorinţa de unire a întregii naţiuni
române. Dacă acest lucru a reuşit în octombrie 1857, în pofida falsificării
iniţiale a alegerilor din Moldova de către caimacamul Vogoride, pentru duşmanii
unirii românilor - Imperiul Otoman şi Austria sprijiniţi făţiş şi cel mai
eficient de către Marea Britanie - soluţia zădărnicirii acestui ideal a fost
aceea de a refuza dorinţa românilor de a fi conduşi de un principe străin şi de
a impune ca Principatele Dunărene să aibă doi domnitori aleşi dintre boierii
români, două capitale, două guverne şi două adunări legislative, convinşi fiind
că orgoliile personale ale boierilor din Principate, care voiau fiecare în
parte să fie aleşi domnitor, nu vor permite niciodată o unire efectivă.
Duşmanii unirii dovediseră o foarte bună cunoaştere a situaţiei şi mai ales a
oamenilor, dar patriotismul moldovenilor, cei care aveau într-adevăr de pierdut
în urma faptului că Iaşii vor înceta să mai fie capitală, a făcut ca în cele
din urmă şi cu mare greutate, unioniştii de acolo să se decidă pentru alegerea
unui candidat acceptat de toată lumea: colonelul Alexandru Ioan Cuza, pe care
Adunarea Electivă a Moldovei l-a proclamat domnitor al ţării la 5/17 ianuarie
1859[4].
Urma
acum partea cea mai dificilă: pentru a porni pe drumul realizării efective a
Unirii, domnitorul ales la Iaşi trebuia ales şi la Bucureşti, chiar dacă era un
necunoscut în capitala Ţării Româneşti şi chiar dacă la Bucureşti orgoliile
personale ale fiecărui membru al Adunării Elective, care se visa pe sine ales
domnitor, erau cel puţin la fel de mari ca şi la Iaşi. Aici avea să se
dovedească decisiv rolul lui Ion C. Brătianu şi al tovarăşului (................).
În
alegerile desfăşurate la Bucureşti între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859,
conservatorii obţinuseră majoritatea mandatelor. Potrivit aprecierilor consulului francez Béclard, în Adunarea
electivă candidaţii prezumtivi întruneau următorul număr de voturi : Gh.
Bibescu 30, Barbu Ştirbei 23, N. Golescu 18, Al. Ghica 6, Ioan Cantacuzino 5.
În
principiu niciunul dintre candidaţii la domnie nu respingea Unirea, cu condiţia
ca aceasta să se realizeze sub sceptrul său. În această situaţie, partida
naţională, aflată în minoritate în Adunarea electivă a apelat la sprijinul
maselor populare, atât din Bucureşti cât şi a ţăranilor din împrejurimi. Aici a
acţionat liderul radical Ion C. Brătianu împreună cu C.A. Rosetti. Rezultatul a
fost că în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, când s-a întrunit Adunarea electivă
în clădirea din Dealul Mitropoliei, o mulţime imensă înconjura această clădire,
în primele rânduri fiind breasla măcelarilor, care «începură în chip însămnător
a-şi ascuţi cuţitele cu mare vuet»[5].
Presiunea populară, în care masele au luat practic în stăpânire Bucureştiul şi
la un moment dat au pătruns până în sala de şedinţe, a permis radicalilor să
obţină inițiativa în operaţia de verificare a mandatelor. La intervenţia energică
a radicalilor şi în faţa atitudinii ameninţătoare a demonstranților,
detaşamentul armat adus pentru a menţine
ordinea, condus de maiorul Barbu Vlădoianu, a fost retras. În condiţiile în
care conservatorii au ameninţat că se vor retrage de la şedinţele Adunării,
membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul „Concordia” în seara zilei de
23 ianuarie/4 februarie şi după o serie de conciliabule în care s-a renunţat pe
rând la candidaturile conservatorilor - Bibescu şi Ştirbei - şi a radicalului
Nicolae Golescu, s-a formulat soluţia „de compromis” a alegerii lui Alexandru
Ioan Cuza, domnul Moldovei, sau cu alte cuvinte a dublei alegeri. Lui Ion C.
Brătianu, cel care dirijase acţiunea populară, i-a revenit misiunea să ia
legătura cu şeful poliţiei şi comandantul armatei. Împreună au hotărât ca în
ziua următoare atât forţele de ordine cât şi poporul să se îndepărteze de
Dealul Mitropoliei pentru a nu da prilej de anulare a alegerilor pe motivul că
a fost încălcată libertatea de opţiune a deputaţilor[6].
Ceea
ce a urmat se ştie. În şedinţa care a început la 24 ianuarie, la ora 11,
deputatul Vasile Boerescu, în numele partidei naţionale, a cerut o şedinţă secretă
în care a pledat pentru unire şi a propus alegerea lui Al. Ioan Cuza, propunere
la care s-au raliat şi conservatorii. Reveniţi în şedinţă publică, toţi cei 64
de deputaţi (8 lipseau) l-au votat pe Cuza ca domn al Ţării Româneşti – lucru
anticipat de altfel de diplomaţii marilor puteri europene.
Anunţarea
acestei veşti a fost primită cu un entuziasm de nedescris cum nu se mai văzuse
decât în timpul revoluţiei de la 1848, după cum avea să noteze Dimitrie
Bolintineanu[7].
În
anii care au urmat rolul de conducător al lui Ion C. Brătianu – alături de cel
al lui C.A. Rosetti s-a accentuat. El a fost cel care a plecat la Paris cu
câteva zile înainte de detronarea lui Cuza pentru a găsi un principe străin
care să accepte coroana Românei unite. Cel pe care l-a găsit şi l-a impus -
prinţul Carl von Hohenzollern Sigmaringen - s-a dovedit o alegere fericită. Tot
Brătianu a fost cel care a condus guvernul României vreme de 12 ani (1876 - 1888)
scriind una din cele mai măreţe pagini de istorie a României când s-au realizat
pe rând: proclamarea independenţei la 9 mai 1877, cucerirea ei pe câmpul de
luptă de la Plevna (28 noiembrie/10 decembrie 1877), el a reprezentat România
la Congresul de la Berlin din iulie 1878 alături de Mihail Kogălniceanu,
recunoaşterea independenţei de către marile puteri la 8/20 februarie 1880,
întemeierea Băncii Naţionale (martie 1880) proclamarea regatului la 14/26 martie
1881 şi legea de încurajare a industriei (1887).
Se poate spune pe bună dreptate că Ion C. Brătianu a fost cel mai
strălucit exponent al generaţiei de la 1848, generaţie pe umerii căreia se
sprijină România de azi „ca pe umerii unor uriaşi” ca să parafrazăm o replică
celebră din piesa „Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea
[1] N.Iorga Viata și domnia
lui Barbu Știrbei, domn al Tării Românești, 1849-1856, Vălenii de Munte, 1910,
pag, 334.
[2] Apostol Stan, I.C
Brătianu și liberalismul român, Editura Globus, București, 1993, pag. 57. (Arhivele
Naționale Istorice Centrale, fond Brătianu, Nr. 650, filele 5,8,9, Nr. 656 fila
2, (G. Fotino din vremea renașterii naționale a Tării Românești. Boierii
Golești, București, 1939, Vol. 3, pag, 63).
[4] Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866 - 1916,
Editura Silex, Bucureşti, 1994, pp. 170 -171.
[5] Xenopol, Alexandru D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura
Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga, Iaşi, 1896, vol. XII, pag 247.
[6] Academia
Română, Istoria Românilor, vol. VII,
tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 482.
[7] Academia Română, Istoria
Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 480
– 485.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu