ORGANIZAREA MODERNĂ ȘI EFICIENTĂ A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC

Reforma școlii românești trebuia să înceapă cu o reevaluare a educației preșcolare și a învățământului obligatoriu. Cei de la PDL au intuit acest lucru, dar când s-au apucat să schimbe ceva, au ținut cont de bani și nu de realități. Astfel, reforma dorită a devenit încă un pas înapoi și astăzi avem o școală organizată cum nu se poate mai prost.

          Până în 1945 învățământul românesc s-a dezvoltat natural și uniform, este drept, nu pentru toți, dar modern și eficient. Comuniștii, încercând să extindă educația și să alfabetizeze populația, au găsit ca soluție pentru populația școlară numeroasă și spațiul școlar insuficient, organizarea învățământului pe ture. Pentru moment, soluția găsită la politica de alfabetizare se justifica, dar păstrarea acestei politici până astăzi și transformarea alfabetizării în politică de stat, a devenit o piedică în dezvoltarea modernă și eficientă a învățământului românesc. Nu mai este alfabetizarea un scop, educația astăzi presupune eficiență și modernizare.

          Învățământul pe ture este un retard organizatoric, după 1989 o formă de recunoaștere indirectă a incapacității statului de a acționa conform noilor principii pe care se baza, un semn că statul nu înțelege sau că nu dorește o educație eficientă și modernă.

          Învățământul pe ture este o moștenire comunistă, oamenii s-au obișnuit atât de bine cu acest lucru care le face rău, încât aproape cred că așa este normal. Doar atunci când nu au cu cine să-și lase copiii, realizează că ceva nu este în regulă. Devin nemultumiți când văd că propriii lor copii nu pot acoperi materia fără un efort consistent din partea lor,  sau când văd că nu beneficiază de o dezvoltare complexă a personalității. Sunt de-a dreptul răvășiți sau bulversați când nu reușesc să treacă examenul de bacalaureat și devin disperați când văd că nu sunt capabili să se integreze profesional pe piața muncii.

          Învățământul pe ture a fost pentru moment o soluție la efortul de alfabetizare, dar cu timpul a devenit o justificare pentru o organizare a învățământului într-un anumit spirit, acela al muncii neîntrerupte din fabrici și uzine, organizate așa cum îi stătea bine unei asemenea munci, printre altele, pe ture. Practic, plecând de la o încercare, s-a făcut o asociere periculoasă între activitatea productivă și activitatea școlară, care a depășit limitele practicului din educație și s-a extins asupra organizării întregului sistem de educație.

          Astăzi, după o ascundere tacită în spatele unui scop trecut și mai ales după o acceptare a unei organizări colectiviste a educației, trebuie să reașezăm învățământul pe principii moderne, să-i asigurăm o funcționare eficientă, să facem o reformă în favoarea profesorilor, părinților și mai ales a elevilor.

1)    Primul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere o educație organizată corect este un învățământ organizat într-o singură tură, un raport spațiu –elev corect. Astfel, toți elevii pot beneficia de un program adecvat, care să respecte curbele de efort optime, care să permită personalizarea spațiului școlar și diversificarea lui și care ar scoate din lege aberații de genul ,,clasele terminale trebuie să înceapă programul de dimineață”, parcă numai în ultimul an de școală trebuie să aibă un program adecvat.

2)    Al doilea lucru trebuie să fie transformarea Școlii într-o instituție care să ofere elevilor posibilitatea să rămână în perimetrul școlar cât doresc, cât au nevoie părinții sau cât își permite școala. Astfel s-ar realiza o corelare între activitatea educativă a elevului și activitatea profesională a părintelui, între Școală și nevoile educaționale reale ale comunității.

3)     Al treilea lucru care trebuie avut în vedere este reconsiderarea priorităților în cadrul educației și punerea în centrul ei a educației preșcolare, care trebuie să devină din ce în ce mai obligatorie și pe învățământul școlar obligatoriu, care trebuie organizat modern și eficient.

         

Reforma educației ar trebui să aibă în vedere toate problemele de mai sus, dar pentru că primele două necesită investiții și programe naționale ample care să acopere deficitul de spațiu și mai ales de dotare, s-a centrat pe restructurarea învățământului obligatoriu. Toate datele cereau acest lucru, de la cele mai subtile considerații pedagogice până la legislația europeană. Astfel, pentru reducerea decalajului dintre copiii care ajungeau în clasa a I fără să aibă aptitudini și cunoștințe elementare și cei care deja știau să scrie și să citească, pentru armonizarea legislației românești cu legislația europeană, dar mai ales pentru coborârea vârstei de începere a învățământului școlar obligatoriu de la 7 ani la 6 ani, se impunea o schimbare, chiar o adevărată reformă. Pentru justificarea acesteia a fost inventată celebra clasă pregătitoare.

Clasa pregătitoare, așa cum este ea astăzi organizată, este, alături de măsura de desfiinţare a unor unităţi şcolare, cea mai mare mizerie din istoria învăţământului românesc. Spun asta deoarece ea nu este decât o răutate, o minciună şi o mare economie făcută pe spatele educaţiei naţionale româneşti.

Prin transformarea grupei pregătitoare în clasă pregătitoare, un an din învățământul obligatoriu de la şcoală este coborât peste anul de grupă pregătitoare de la grădiniţă. Astfel, din punct de vedere al încadrării cu personal didactic, dispare un an de studiu din educaţia elevului, iar un alt an este redus la jumătate. Prin urmare, până aici reforma este doar o economie de bani fără nicio raţiune pedagogică sau educaţională.

Dacă am în vedere faptul că măsura de organizare a clasei pregătitoare se justifica prin începerea şcolii, adică a clasei I, de către un număr destul de mare de copii la vârsta de 6 ani, atunci văd că prin ordinul MECTS Nr 3064 de aprobare a metodologiei de cuprindere a copiilor în clasa pregătitoare şi în clasa I pentru anul şcolar 2012-2013, toţi copiii vor începe clasa pregătitoare la 6 ani şi apoi toţi vor fi în clasa I – în mod obligatoriu la vârsta de 7 ani. In aceste circumstanţe, trag concluzia că măsura nu a fost decât o mare minciună, deoarece copiii, în loc să înceapă clasa I  la 6 ani, cum avea în vedere sensul reformei, pe baza acestei legi pripite toți copiii vor începe clasa I la 7 ani.

Prin transformarea grupei pregătitoare în clasa I si trecerea acesteia la şcoală, copiii trec de la un regim educaţional cu un program între orele 8.00- 17.00 la un program între orele 8.00 şi 12.00, deci la un program cu un cadru didactic mai puţin şi cu patru ore mai scurt, la un program care sfidează nevoile educaţionale ale elevilor şi interesele părinţilor. Din acest punct de vedere, legea a făcut un mare rău atât copiilor şi părinţilor, cât şi şcolilor care nu au spaţiile şi condiţiile necesare organizării claselor pregătitoare. Asta în logica în care, acolo unde programul școlii este organizat pe ture, nu există spațiu școlar suficient.

În fața acestor probleme, în sensul reformei dorite și a justificărilor ei, trebuia de la început precizat că învățământul obligatoriu nu se referă doar la cel școlar, ci și la cel preșcolar, că învățământul școlar obligatoriu începe la clasa I, la 6 ani, cu posibilitatea de amânare a acestei date în urma unei evaluări psihosomatice la cererea părintelui, că preșcolarii trebuie să urmeze obligatoriu de la 5 ani cel puțin un an de pregătire la grădiniță, acest an fiind și condiție pentru înscrierea în clasa I. În acest fel se făcea reformă, o reformă adevărată în sprijinul educației, în sprijinul părinților și spre binele societății în general. Astfel se evita și aberația prin care se face cerere de evaluare psihosomatică pentru a veni la școală, când copilul este normal, bine dezvoltat și părintele își dorește acest lucru, situație în care se evaluează normalitatea, dorința de a veni la școală. Asta în condițiile în care o evaluare s-ar justifica acolo unde părintele crede că copilul lui nu poate să vină la școală, nu este suficient de bine dezvoltat fizic și intelectual. Astfel evaluăm normalitatea și nu lucrurile care nu sunt în regulă.

În aceste condiţii, structura învățământului nu avea nicio problemă, trebuia doar optimizat în școală raportul spațiu –elev, îmbunătăţite condiţiile pentru elevi și profesori, îmbunătățite dotările materiale. În concluzie, trebuie construite grădinițe şi şcoli după toate standardele europene (sală de sport, sală de instrumente muzicale, sală de activităţi culturale, sală de lectură, sală de mese-cantină), trebuia să se ia nişte măsuri prin care să se asigure pas cu pas trecerea la un învăţământ organizat într-o singură tură, organizarea după terminarea educaţiei formale a unor activități didactice corespunzătoare, cantine în școli și servirea unei mese calde pentru elevi, organizarea unor evaluări corecte şi introducerea examenului de admitere obligatoriu la facultate. 

Pentru moment, soluția la dilema legată de clasa pregătitoare este organizarea clasei pregătitoare, în anul școlar 2013-2014, atât la școală cât și la grădiniță, la școală începând de la 6 ani, iar la grădiniță, cu aceeași programă, de la 5 ani, astfel  începând din anul școlar 2014-2015, să se termine clasa pregătitoare la școală și clasa pregătitoare de la Grădiniță, începută la 5 ani, să înceapă clasa I la școală la 6 ani. Așa s-ar face reformă în educație și învățământul s-ar dezvolta armonios pe structura existentă. Deci era atât de simplu să începem reforma corect și să previzionăm o organizare modernă și eficientă a educației.