UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

După revoluţia de la 1848 revoluţionarii români au fost nevoiţi să părăsească ţara şi să trăiască în exil. Pentru împlinirea idealurilor lor ei au militat ca şi majoritatea revoluţionarilor europeni pentru infăptuirea unei revoluţii europene. Eşuarea acestui demers a determinat mişcarea politică românească să-şi schimbe orientarea şi să-şi propună ca obiectiv unirea principiatelor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv se militează cu putere, în ţară şi mai ales în străinătate. Un moment favorabil luptei românilor pentru unitate a fost războiul Crimeei, desfăşurat între Rusia şi Turcia. Aceasta din urmă a fost sprijinită de Anglia şi Franţa. La capătul acestui război desfăşurat între 1853-1855 marile puteri europene Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman şi Sardinia au organizat în 1856 la Paris un congres de pace.

Cu ocazia acestui congres reprezentantul Franţei, contele Walewsky a propus unirea principatelor române. Propunerea este sprijinită de Prusia, Rusia şi Sardinia şi respinsă de Austria şi Turcia. Acestea din urmă îşi justificau poziţia prin faptul că românii nu doresc unirea. În aceste condiţii congresul hotăreşte ca Poarta să organizeze în principate alegeri pentru constituirea unei adunări ad-hoc alcătuită din reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale care să se pronunţe în problema unirii.

Congresul a mai hotărât cu privire la principate ca acestea să fie scoase de sub protectoratul rusesc şi să fie trecute sub garanţia colectivă a celor 7 mari puteri. Hotăra deasemenea ca principatele să fie ţinute sub regimul suzeranităţii otomane. Prin regimul garanţiei colective nu se mai putea interveni oricum şi oricînd în principate ci doar cu acordul celor 7 mari puteri. S-a hotărît deasemenea trecerea celor trei judeţe Cahul, Bolgrad şi Ismail de la Rusia la Moldova şi trimiterea unei comisii europene în principate care să supravegheze şi să îndrume viaţa politică a acestora.

Pe baza hotărîrilor congresului de pace de la Paris din 1856 în anul următor se organizează în principate alegeri pentru adunările ad-hoc, care împotriva tendinţelor de falsificare manifestată de Austria şi Turcia prin caimacamul Nicolae Vogoride, în Moldova alegerile au dat câştig de cauză Partidei Naţionale şi forţelor unioniste.

Adunările ad-hoc constituite în toamna anului 1857 au hotărît:

- unirea principatelor

- aducerea unui prinţ străin

- întărirea autonomiei principatelor.

Aceste hotărâri au avut un rol consultativ. Ele au fost prezentate comisiilor comisarilor europeni din cele două ţări care le-au trimis apoi conferinţei de pace de la Paris din 1858.

În cadrul Conferinţei de la Paris pe baza hotărîrilor ad-hoc marile puteri au stabilit într-un document intitulat Convenţia de la Paris statutul intern şi extern al principatelor.

În ce priveşte statutul extern al principatelor au hotărît unirea acestora sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. În ce priveşte statutul intern au fost stabilite măsuri favorabile unirii:

- organizarea unei Înalte Curţi de Justiţie şi Casaţie,

- organizarea unei Comisii Centrale,

- organizarea unei armate unice,

În acelaşi timp Convenţia a stabilit şi nişte măsuri prin care principatele erau menţinute separate: doua adunări, două guverne şi doi domni. Prin stabilirea acestor măsuri Convenţia avea să servească principatelor drept constituţie.

Pe baza Convenţiei de la Paris în Moldova şi în Ţara Românească au fost stabilite căimăcămii care urmau să organizeze alegeri pentru adunările elective care urmau să aleagă domnul. Căimăcămia din Moldova cuprindea doi reprezentanţi ai forţelor unioniste şi unul conservator, fapt ce a uşurat victoria forţelor unioniste în alegerile pentru adunarea colectivă.

În Ţara Românească doi caimacami erau conservatori şi unul unionist, fapt ce a făcut ca lupta unioniştilor să fie mai dificilă. Adunarea electivă a Moldovei după lungi dezbateri în care a înclinat între M. Kogălniceanu, reprezentantul unionist şi M. Sturza, reprezentantul conservator, l-au ales ca unic candidat pe Al. I. Cuza. Prin urmare pe 5 ianuarie 1859 adunarea electivă a Moldovei îl alege ca domn pe Al. I. Cuza.

În Ţara Românească după lungi dezbateri în cadrul cărora s-a înclinat între domnii Barbu Ştirbei şi G. Bibescu, sub presiunea populaţiei mobilizate de liberali şi de unionişti adunarea îl alege, la propunerea deputatului V. Boerescu, pe 24 ianuarie 1859 ca domn al Ţării Româneşti pe Al. I. Cuza.

Convenţia neprevăzând vreo măsură care să interzică alegerea unui singur domn în cele două ţări româneşti a lăsat liber drumul principatelor spre înfăptuirea unirii.

După unirea de la 24 ianuarie 1859 scopul lui Al. I. Cuza a fost recunoaşterea dublei alegeri de către marile puteri. În cadrul unei conferinţe la Constantinopol în care Turcia şi Austria au contestat valabilitatea unirii, marile puteri au hotărât în aprilie 1859 recunoaşterea dublei alegeri.

După recunoaşterea dublei alegeri activitatea diplomatică a lui Alexandru Ioan Cuza s-a îndreptat spre transformarea unirii realizate în jurul personalităţii sale, într-o unire deplină.

Pentru aceasta face demersuri pe lângă marile puteri pentru a accepta desăvârşirea unirii prin unirea instituţiilor centrale ale statului şi crearea unui singur guvern şi a unei singure adunări.

În urma acestor solicitări marile puteri organizează în toamna anului 1861 o nouă conferinţă la Constantinopol în cadrul cărora hotărăsc unirea instituţiilor principatelor. Pentru recunoaşterea acestui fapt Poarta dă în decembrie 1861 un firman prin care acceptă unirea instituţiilor principatelor. Prin urmare la 22 ianuarie 1862 se constituie primul guvern unic din istoria României condus de Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie 1862 se constituie prima adunare unică a României, se realizează unirea politică şi se desăvârşeşte unirea principatelor.

După realizarea unirii, principalul obiectiv al lui Cuza a fost modernizarea societăţii româneşti. Pentru aceasta trebuia să înfăptuiască o reformă agrară, o reformă electorală, să reformeze justiţia, armata, învăţământul, administraţia. Având de înfruntat pretenţiile liberalilor de înfăptuire a unor reforme rapide şi cele ale conservatorilor de înfăptuire ale unor reforme lente, Al. I. Cuza alege calea moderată de înfăptuire a unor reforme în mod progresiv. Pentru aceasta, la 11 octombrie 1863 îl numeşte ca prim-ministru pe M. Kogălniceanu. Acesta prin măsurile luate s-a numit guvernul marilor reforme. Pentru a tempera opoziţia conservatoare şi cea liberală, constituită într-o alianţă împotriva domnului, numită „monstruasa coaliţie”, Al. I. Cuza dă în decembrie 1863 legea secularizării averilor mănăstireşti, prin care erau trecute în proprietatea statului pământurile mănăstireşti închinate patriarhiei orientale şi pământurile mănăstireşti autohtone.

Pregătind o reformă electorală şi una agrară guvernul Kogălniceanu este respins de adunare, dar Cuza dizolvă adunarea pentru a menţine guvernul Kogălniceanu. Prin această măsură el instaurează pe 2 mai 1864 un regim de autoritate personală. Printr-un plebiscit (referendum) este votată o nouă lege electorală bazată pe un cens mai scăzut. Cu Adunarea aleasă pe baza noii legi electorale trece la înfăptuirea marilor reforme.

Pe 14 august 1864 este adoptată legea rurală prin care erau desfinţate obligaţiile feudale şi erau împroprietăriţi ţăranii prin despăgubire. Este adoptată o nouă lege a învăţământului prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit. A fost adoptată legea justiţiei prin care era reorganizat actul judecătoresc, legea administraţiei publice şi legea organizării armatei.

Despărţirea lui Al. I. Cuza în 1865 de M. Kogălniceanu a slăbit autoritatea domnului şi a permis opoziţiei organizată în monstruasa coaliţie să organizeze un complot la capătul căruia printr-o lovitură de stat pe 11 februarie 1866 Al. I. Cuza a fost nevoit să abdice şi să plece în exil.

Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit (1873). A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa (reg. Iaşi). Cuza a intrat în istorie ca o figura de domnitor progresist.