Schimbarea

Încă de la Revoluție se vorbește mereu și peste tot despre schimbare. Nu era campanie electorală sau moment de luptă politică fără să apară pomenită miraculoasa schimbare.

Dar ce este, totuși, această SCHIMBARE?

În 1989, motivația revoltei și a așa-zisei revoluții a fost renunțarea la comunism și la tot ce însemna el, în favoarea democrației, cu tot ce presupunea ea.

Ce însemna comunismul?

Un sistem politic bazat pe controlul total al comunștilor asupra instituțiilor statului, asupra economiei și a întregii societăți. Instituțiile statului făceau practic ce voiau comuniștii, iar economia era condusă prin dirijism și centralism economic.

Mai precis, dincolo de lipsa libertăților și alte deficiențe grave legate de drepturile omului, comunismul mai avea un alt mare neajuns,  cu consecințe deosebit de grave asupra dezvoltării țării și nivelului de trai al populației: întreaga economie era cuplată la bugetul statului. Astfel era frântă orice formă de inițiativă privată, de inovație și de schimbare.

Acesta a fost și motivul falimentului economic al regimului comunist și al dorinței oamenilor de schimbare politică în România.

În România, pretextul pentru o asemenea schimbare ar fi trebuit să fie revoluția din 1989. Conform dorinței majorității românilor, primul efect al revoluției trebuia să fie SCHIMBAREA – adică trecerea de la un sistem comunist, cu o economie cuplată la bugetul statului, la un sistem democratic, cu o economie ruptă de buget și lăsată pe mâna inițiativei private și a concurenței libere.

ACEASTA ERA ESENȚA SCHIMBĂRII.

Nimeni nu a explicat vreodată clar această esență.

⸻

Ce am primit în schimbul SCHIMBĂRII?

Eu spun – și istoria va consemna la rândul ei – că guvernanții României au avut până la mult hulit-ul Constantinescu o frică teribilă de schimbare.

Era și normal: în general, schimbările sunt clamate și dorite, dar când sunt făcute atrag nemulțumiri și oprobiul public. Mai mult, se știa că partidul sau forța politică ce începea o schimbare radicală – trecerea de la o economie neperformantă și coruptă, cuplată la buget, la o economie decuplată, bazată pe proprietate privată și liberă inițiativă – risca să dispară de pe scena istoriei.

Probabil din această cauză – dar mai sigur pentru că moștenitorii regimului comunist și securiștii care au furat revoluția nu voiau să piardă nimic – eșalonul doi și trei al PCR (cei care s-au regăsit ulterior în număr covârșitor în PSD și PDL) au sacrificat viitorul României pentru propriul interes imediat.

În loc să înceapă adevărata schimbare, trecerea clară de la comunism la democrație și de la dirijism la economia de piață, au simulat schimbarea și au promovat metode ascunse și perverse de privatizare care să asigure doar îmbogățirea lor și a complicilor lor.

Astfel, în mod paradoxal, țara a fost furată de comuniști după 1945 și devalizată definitiv după 1989, în timpul primelor mandate ale lui Ion Iliescu. Prin metode precum cuponiada, MEBO și alte subterfugii, până în 1996 majoritatea întreprinderilor care în 1990 mai valorau ceva au ajuns falimentare, cu datorii uriașe – uneori mai mari decât valoarea lor.

⸻

Practic, aici s-a pierdut totul: strădania românilor de până în 1945 și munca silnică a românilor în perioada comunistă s-au dus pe apa sâmbetei.

Într-o țară aproape în faliment, a ajuns la putere Convenția Democrată și Emil Constantinescu. Noua putere trebuia să facă ce trebuia făcut cu câțiva ani înainte. Practic, trebuia să vândă ceea ce în 1990 valora mult, dar în 1996 nu mai valora aproape nimic sau chiar nimic.

Dacă în 1990 s-ar fi putut scoate bani buni pe fabricile comuniste, în 1996 aceleași fabrici erau pline de datorii sau în faliment și aproape nu mai valorau nimic.

În fața acestor realități crude, guvernul Ciorbea și regimul Constantinescu – înfruntând și opoziția comunistă din interiorul propriei coaliții (memorabilă fiind poziția lui Băsescu, care în spirit comunist s-a pronunțat împotriva privatizării) – și-au asumat misiunea istorică de a face ceea ce aproape nu mai era de făcut: SCHIMBAREA, adică trecerea de la economia cuplată la buget la economia decuplată de la buget, bazată pe liberă inițiativă și proprietate privată.

⸻

Economia cuplată la buget avea pentru guvernanți un avantaj major, iar pentru popor un dezavantaj uriaș.

Guvernanții aveau posibilitatea să investească preferențial din banul public în anumite întreprinderi, care deveneau astfel cliente și răsplăteau politicienii prin șpagă și mită. Poporul avea dezavantajul că toate aceste politici erau făcute în detrimentul său.

Sub pretextul unor motive sociale, se alocau de la buget sume importante de bani care, în realitate, serveau doar interesele guvernanților și ale clicii foste comuniste și securiste, afectând grav serviciile esențiale pe care statul trebuia să le asigure cetățenilor săi: sănătate, educație, administrație, apărare.

Astfel, în loc să asigure asistență medicală, educație și apărare eficiente, banii publici erau aruncați în celebrele „găuri negre” și de acolo în buzunarele foștilor comuniști și securiști.

⸻

Pe acest fundal și în acele condiții vitrege, regimul Constantinescu, asumându-și toate riscurile, a început ceea ce trebuia făcut atunci când rezultatele ar fi fost cu adevărat mari: privatizarea reală și transparentă a economiei românești și decuplarea economiei de la buget.

Pot spune cu convingere că peste 100 sau 200 de ani, vorbindu-se despre aceste vremuri, se va scrie în istorie că regimul Constantinescu a sacrificat orice destin politic și interes personal pentru binele țării și a început să desfacă schimbarea impusă de comuniști la adăpostul tancurilor sovietice după 1945, așezând la temelia societății românești libertatea și proprietatea privată.

Practic, regimul Constantinescu a făcut declicul și a început să se desprindă de ideile comuniste și mai ales de cele neocomuniste cu care, după 1990, FSN-ul a devalizat țara și a împins poporul spre un nivel de trai foarte scăzut.